De vorbă cu Îngerul

Am vrut ca acest blog sa debuteze sub semnul Ingerului pe care il purtam fiecare pe umar.

Minerva, Bucuresti

8 octombrie, Anno Domini 

        Vi se întâmplă vreodată să vă pomeniţi vorbind cu dvs ca şi cum ar fi două persoane diferite faţă în faţă? Psihiatrii ar spune că este vorba despre un caz de personalitate multiplă. Şi totuşi ştiţi că sunteţi în deplinătatea facultăţilor mintale, ştiţi că sunteţi conştient şi totuşi cineva parcă v-ar spune ce să faceţi ca şi cum o fiinţă nevăzută v-ar şopti peste umăr: întoarce-te, ai greşit drumul!
      În viaţă ni se întâmplă să greşim de multe ori drumul cu ştiinţă sau fără ştiinţă şi v-o spune un om care ştie ce înseamnă să fii şi foarte sus dar şi foarte jos. Normal ar fii să ne întrebăm: unde am greşit? Din păcate trebuie să retrăim iar şi iar o serie de experinţe ca să înţelegem că pe lângă viaţă nu trebuie să trecem ci să o trăim. Cam asta îmi şoptea Îngerul meu de pe umărul stâng: Întoarce-te!!
      Este extraordinar să fii recunoscut, lumea să întoarcă privirea după tine, să apeleze la tine ca la o ultimă speranţă, dar …ce ne facem când nu ştim să ne vindecăm pe noi înşine? Atunci când eşti pe drumul pe care și-ar dori şi alţii să fie dar care nu fac nimic pentru a ajunge acolo, iar prietenii nu înţeleg pentru ce te chinui să străbaţi un drum de care nu te leagă nimic, însă nici o clipă nu-şi pun întrebarea ce simţi tu străbătând acel drum, aparent părăsit, uneori desfundat, cu gropi şi capcane ascunse, cu bolovănişuri şi suişuri periculoase, cu prăbuşiri şi reveniri, la fel de spectaculoase şi care nu trece prin nici o locaţie decât prin cea a conștiinţei proprii.
        Am avut norocul să mă simt aleasă, am avut şansa de a demonstra că pot fii acolo unde foarte puţini ajung, dar credeţi-mă nu este nici o fericire. De acolo de sus panorama propriei vieţi este cenuşie şi adesea păleşte în comparaţie cu a celorlalţi deşi eşti adulat, deşi lumea îşi închipuie că eşti o minune, deşi locul unde ai ajuns este disputat de orgolii şi de pseudo-ştiutori şi vei simţi că prea mulţi vor să-ţi scotocească sufletul pentru a găsi ceva întunecat cu care să te şantajeze şi să-ţi sfărâme şi ultima fărâmă de demnitate pentru că acolo unde am ajuns eu, ideea de omenie şi de demnitate este atât de mică încât ai nevoie o viaţă ca să o regăseşti, asta dacă o mai găseşti, dacă nu cumva banul a şters orice urmă care ar conduce spre drumul înapoi. Alergam de colo colo, ca pe o pistă de încercări şi de multe ori mi-am spus că viaţa este o cursă infernală, fără să-mi dau seama că transformam tot ce atingea într-un vârtej care, mai de vreme sau mai târziu, m-ar fi înghiţit cu totul. Abia când am simţit vâltoarea vremii adunându-mi-se pe la tâmple şi în creştetul capului mi-am dat seama că alerg după o himeră.
        Și într-o bună zi am sesizat că şoaptele Îngerului meu amuţiseră iar vorbele unui prieten mi se înşurubaseră fierbinte în minte, că fiecare purtăm pe umăr câte un Înger. Şi Doamne, cum se mai zvârcoleau, cum mai clocoteau, cum mai ameninţau să îmi pustiască sufletul deşi eu mă întrebam nedumerită când s-a întâmplat asta.
Mergeam la biserică, mă rugam, Îl căutam, Îl strigam şi Îl chemam cu disperare, cu înverşunare, în locurile prin care ştiam că se ascund Îngerii dar al meu tăcea...Tristeţea coborâse în sufletul meu ca o apă neagră. Alunecam printre oameni și printre lucruri încercând să mă regăsesc, să mă reformulez şi merg mai departe, dar ce să faci cu o mână de cioburi?!
      Acum câteva zile însă, într-o zi geroasă de ianuarie, a început să mă doară spatele. Durerea se înşurabase adânc între omoplaţi şi ameninţa să nu plece prea curând. Azi dimineaţă însă s-a înteţit. Aproape furioasă că nu m-am putut odihni toată noaptea, am vrut să merg la baie să mă uit în oglindă, să văd poate îmi ieșise vreun coș sau vreun furuncul și eu nu sesizasem. În drum m-am lovit de tocul uşii. Doamne ce durere mi-a fulgerat spatele, o percepeam undeva în dreptul stomacului și în moalele capului și imediat să nu mai simt nimic decât un suspin de uşurare: nu credeam să mă mai eliberezi vreodată!
      Şoapta a făcut să dispară durerea instantaneu iar eu am izbucnit în râs, în hohote, ca în copilărie. Râdeam cu lacrimi. Plângeam şi râdeam. De fericire. De durere. De bucurie…Doamne, cât de simplu fusese. Îmi purtasem Îngerul, peste tot, cu mine, de fapt, îl făcusem prizonierul meu, iar acum îl eliberasem, iar EL îmi vorbise din nou. Eram salvată. Şi am mai observat, aşaaa ca un abur, că pe umăr îmi crescuse o…ARIPĂ!